Situată din punct de vedere jurisdicţional- administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei- Arhiepiscopia Iaşilor şi din punct de vedere geografic în judeţul Neamţ, mănăstirea Varatic constituie una dintre cele mai cunoscute şi vizitate monumente ale acestui judeţ şi totodată cea mai mare aşezare monahală feminină din ţara noastră. Amplasată într-un cadru natural deosebit, la o altitudine ce nu depăşeşte 460 m, într-o mică depresiune flancată la miazănoapte de dealul Filiorul, la apus de înalta culme Dealul Mare, iar la miazănoapte de scunde coline, Varaticul se bucură de o climă blândă de-a lungul întregului an, fapt care a împrimat probabil şi denumirea locului. Peisajul specific zonei submontane- cu pajişti întinse şi păduri dese de brad este îmbogăţit de modestele case mănăstireşti, risipite de-a lungul unor înguste sau mai generoase poteci şi învăluite de flori şi livezi roditoare, în mijlocul cărora se înalţă zveltă silueta bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, secondată bisericuţe „Sf.Ioan Botezătorul ” şi „Schimbarea la Faţă”. Toate aceste elemente concură la farmecul blajin al acestei aşezări monahale, veritabil sat mănăstiresc, care este „pe de-o parte o prelungire a satului românesc, o punte de legătură între lumea de dincolo de hotarele acestei aşezări şi aceea care a acceptat voturile monahale, iar pe de alta, o deschidere spre lume, spre viaţă, spre semeni.Vatră monahală, relativ nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Varaticul continuă firul monastic a două aşezări mănăstireşti mai vechi- Boiştea şi Topoliţa. Dacă mănăstirea Boiştea, apare menţionată întâia oară într-o „carte” a domnitorului Ştefan al II-lea, datată 6 iunie 1446, în schimb mănăstirea Topoliţa ia naştere prin fenomenul „roirii monahale”, constând în strămutarea monahiilor de la Boiştea, pe la jumătatea secolului al XVI-lea.
Acelaşi proces se va repeta după mai bine de două secole, de data aceasta Varaticul constituind vatra monahală aleasă de călugăriţele strămutate de la Topoliţa, din cauza dezvoltării satului şi a situării improprii a mănăstirii la răscruce de drumuri.
Întemeierea comunităţii monahale de la Varatic se datorează, conform tradiţiei, Monahiei Olimpiada, care, ajutată de Duhovnicul Iosif şi mai multe monahii, cu binecuvântarea stareţului Paisie de la Neamţ şi a mitropolitului ţării Gavriil Calimachi (1760- 1786), pune bazele unei mici sihăstrii, în jurul anilor 1781- 17851. Aceasta cunoaşte o evoluţie foarte rapidă, datorată înmulţirii soborului, astfel încât după 1790, în documentele epocii (hrisoave, acte de danie) comunitatea monahală apare sub denumirea de schit. Trecând prin faza unificării administrative cu aşezarea monahală de la Agapia, începând cu 1803, etapă de scurtă durată, Varaticul este declarat mănăstire independentă printr-un hrisov al domnitorului Mihai Sturza, datat 1839. Faptul este cât se poate de firesc dacă ţinem cont că la acea dată soborul Varaticului număra peste 600 de vieţuitoare, de provenienţă geografică şi socială foarte diversă. Aceeaşi sporire progresivă a numărului vieţuitoarelor determină şi înălţarea unei biserici de piatră în incinta mănăstirii, biserica principală cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”- în locul unei mai vechi bisericuţe de lemn, precum şi a altor două locaşuri în cadrul aşezării monahale de la Varatic, având hramurile „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” şi „Schimbarea la Faţă”.
Biserica principală „ Adormirea Maicii Domnului”,construită între anii 1808-1812 din piatră de râu şi cărămidă, cu ziduri groase de 1 m , denumită de obştea monahală şi „Biserica Mare”. Este un edificiueclectic, cu elemente ale vechiului stil medieval moldovenesc (sec XIV – XVI) şi elemente de arhitectură străină care au pătruns în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Biserica e dreptunghiulară, cu o singură absidă la capătul estic si doua abside laterale ale naosului. Faţadele sunt simple şi netede, doar un brâu de firide oarbe înconjoară biserica pe sub streşini. Cele două turle sunt rotunde – deşi baza lor e octogonala – şi, prin înălţimea si zvelteţea lor reprezintă marca arhitecturala inconfundabila a Bisericii.
Biserica e concepută într-o singură navă, având un exonartex (pridvor închis), pronaos, naos şi altarul. Pe părţile laterale ale exonartexului, se află două pridvoare rotunde, cu acoperişul în forma de bulb, adăugate mai târziu. Altarul este despărţit de restul Bisericii printr-o superbă catapeteasmă sculptată în lemn de tisă şi poleită cu aur, lucrare cu o deosebită valoare artistică, executată de Constantin Zugravul în 1816, pe cheltuiala logofetesei Elenco Paladi. Frescele originale din interior, pictate în 1841, au fost refăcute în 1882, aşa cum atestă inscripţia de pe peretele nordic al exonartexului (pridvorului de la intrare): „Această biserică a fost pictată în ulei de către pictorii D. Ioan şi T. Iliescu, în 1882”.
Tur virtual BISERICA ,,ADORMIREA MAICII DOMNULUI”
În 1844 a fost construită cea de-a doua Biserică cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, Biserică cu arhitectură în stil baroc, cu trei turle, clopotniţă din lemn şi pridvor din piatră. La umbra zidurilor de piatră ale bisericii, ca o mărturie care aminteşte de cimitirul de altă dată, se află mormântul poetei Veronica Micle.
Tur virtual BISERICA ,,SFANTUL IOAN BOTEZATORUL”, SMIS 116243
A treia Biserică „Schimbarea la Faţă”, a fost construită în 1847, ctitorie a Monahiei Eufrosina Lazu, fondator şi ctitor a Bisericii Sf. Ioan Botezătorul, alături de domnitorul Mihail Sturza şi soţia sa Smaranda. Stilul este baroc iar pictura este realizată de renumitul artist român Ieremia Profeta. Tot aici se află şi cimitirul mănăstirii.
Tur virtual ,,SCHIMBAREA LA FATA”, SMIS 116760
Viața Monahala
Monahismul a fost prezent permanent în viaţa spirituală a românilor. El a apărut odată cu organizarea vieţii bisericeşti, ce coincide cu formarea poporului român ca neam de sine stătător. Creştinismul său este de origine apostolică, Sf. Apostol Andrei cel dintâi chemat fiind cel care a însămânţat cuvântul Evangheliei lui Hristos în Scythia Minor (Dobrogea), pe litoralul Pontului Euxin. (Marea Neagră). Existenţa unei episcopii la Tomis,(Constanţa) încă de la începutul sec. al IV-lea, cu 10 titulari cunoscuţi, precum şi a altor 14 scaune episcopale în această provincie bizantină, atestate documentar încă din sec. IV-V, constituie un puternic argument al existenţei unor mănăstiri organizate în zonă. Se ştie că ierarhii se alegeau de regulă din rândul monahilor. De asemenea, bisericuţele rupestre, descoperite în anul 1957 la Basarabi, constituie o mărturie incontestabilă a înfloririi monahismului pe aceste plaiuri.
În istoria monahismului românesc au fost, bineînţeles, perioade de decadenţă şi de înflorire. Intr-o mănăstire, lucrarea interioară, mistică, duhovnicească a vieţuitorilor ei este esenţială,. Călugărul sau călugăriţa este mai întâi un rugător permanent pentru sine şi pentru lumea exterioară. Dragostea faţă de aproapele a monahului se exprimă prin rugăciunea fierbinte pe care o face pentru lume. Când Sf. Teodor Studitul (759-826) spunea că „monahii constituie forţa şi fundamentul Bisericii”, se gândea tocmai la rugăciunile acestora care susţin Biserica. Într-adevăr atunci când călugărul se roagă retras într-o mănăstire nu este despărţit de lume, căci rugăciunea, oricât de intimă ar fi nu este niciodată solitară. De la Sfinţii Părinţi ştim că cel ce se roagă este în permanentă comuniune cu toţii membrii Bisericii, cu întreaga umanitate. „Orice rugăciune autentică şi curată este comunitară şi cosmică”, spunea acelaşi Sfânt, Teodor Studitul. Atunci când monahul sau monahia rostesc formula isihastă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (a)”, ei zic în acelaşi timp „miluieşte-ne pe noi”, chiar dacă cuvintele în aparenţă nu o exprimă. Invocarea lor nu poate fi o rugăciune adevărată şi autentică dacă ea vizează doar sinele propriu, căci rugăciunea nu poate fi egoistă. După Evagrie Ponticul (346-399), rugăciunea trebuie să fie făcută „separat de toţi şi unit cu toţi”. Rugăciunea este o forţă transfiguratoare, chiar dacă este făcută în cea mai ascunsă peşteră din munţi sau într-o chilie izolată în austeritatea unei mănăstiri. Cineva spunea (Prof. Olivier Clement) că „pentru menţinerea păcii în lume, mai mult face rugăciunea unor călugări retraşi într-o mănăstire decât întrunirile tumultoase ale politicienilor. Un pustnic poate aduce la Hristos mai mulţi oameni decât orice scriitor bisericesc sau predicator, indiferent cât ar fi el de talentat sau de cultivat”.
Prin urmare, vocaţia monahului este de a fi prezent în lume, dar nu într-o manieră activă, ci într-una existenţială, adică nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este. Călugărul transformă lumea, transfigurând permanent viaţa sa proprie. Cu cât monahul sau monahia gândesc că pot schimba lumea prin pocăinţa proprie, stând în afara lumii, cu atât ei vor avea o şansă mai mare să se mântuiască şi pe sine şi lumea pe care de fapt au părăsit-o. Atunci când toate facultăţile sale psiho-somatice sunt golite de tot ceea ce este lumesc, inima monahului se umple de lumină, iar această lumină o văd toţi cei care intră în contact cu el. Atunci el devine lumina lumii pe care întunericul nu o poate cuprinde.
