Monahismul a fost prezent permanent în viaţa spirituală a românilor. El a apărut odată cu organizarea vieţii bisericeşti, ce coincide cu formarea poporului român ca neam de sine stătător. Creştinismul său este de origine apostolică, Sf. Apostol Andrei cel dintâi chemat fiind cel care a însămânţat cuvântul Evangheliei lui Hristos în Scythia Minor (Dobrogea), pe litoralul Pontului Euxin. (Marea Neagră). Existenţa unei episcopii la Tomis,(Constanţa) încă de la începutul sec. al IV-lea, cu 10 titulari cunoscuţi, precum şi a altor 14 scaune episcopale în această provincie bizantină, atestate documentar încă din sec. IV-V, constituie un puternic argument al existenţei unor mănăstiri organizate în zonă. Se ştie că ierarhii se alegeau de regulă din rândul monahilor. De asemenea, bisericuţele rupestre, descoperite în anul 1957 la Basarabi, constituie o mărturie incontestabilă a înfloririi monahismului pe aceste plaiuri.
În istoria monahismului românesc au fost, bineînţeles, perioade de decadenţă şi de înflorire. Intr-o mănăstire, lucrarea interioară, mistică, duhovnicească a vieţuitorilor ei este esenţială,. Călugărul sau călugăriţa este mai întâi un rugător permanent pentru sine şi pentru lumea exterioară. Dragostea faţă de aproapele a monahului se exprimă prin rugăciunea fierbinte pe care o face pentru lume. Când Sf. Teodor Studitul (759-826) spunea că „monahii constituie forţa şi fundamentul Bisericii”, se gândea tocmai la rugăciunile acestora care susţin Biserica. Într-adevăr atunci când călugărul se roagă retras într-o mănăstire nu este despărţit de lume, căci rugăciunea, oricât de intimă ar fi nu este niciodată solitară. De la Sfinţii Părinţi ştim că cel ce se roagă este în permanentă comuniune cu toţii membrii Bisericii, cu întreaga umanitate. „Orice rugăciune autentică şi curată este comunitară şi cosmică”, spunea acelaşi Sfânt, Teodor Studitul. Atunci când monahul sau monahia rostesc formula isihastă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (a)”, ei zic în acelaşi timp „miluieşte-ne pe noi”, chiar dacă cuvintele în aparenţă nu o exprimă. Invocarea lor nu poate fi o rugăciune adevărată şi autentică dacă ea vizează doar sinele propriu, căci rugăciunea nu poate fi egoistă. După Evagrie Ponticul (346-399), rugăciunea trebuie să fie făcută „separat de toţi şi unit cu toţi”. Rugăciunea este o forţă transfiguratoare, chiar dacă este făcută în cea mai ascunsă peşteră din munţi sau într-o chilie izolată în austeritatea unei mănăstiri. Cineva spunea (Prof. Olivier Clement) că „pentru menţinerea păcii în lume, mai mult face rugăciunea unor călugări retraşi într-o mănăstire decât întrunirile tumultoase ale politicienilor. Un pustnic poate aduce la Hristos mai mulţi oameni decât orice scriitor bisericesc sau predicator, indiferent cât ar fi el de talentat sau de cultivat”.
Prin urmare, vocaţia monahului este de a fi prezent în lume, dar nu într-o manieră activă, ci într-una existenţială, adică nu prin ceea ce face, ci prin ceea ce este. Călugărul transformă lumea, transfigurând permanent viaţa sa proprie. Cu cât monahul sau monahia gândesc că pot schimba lumea prin pocăinţa proprie, stând în afara lumii, cu atât ei vor avea o şansă mai mare să se mântuiască şi pe sine şi lumea pe care de fapt au părăsit-o. Atunci când toate facultăţile sale psiho-somatice sunt golite de tot ceea ce este lumesc, inima monahului se umple de lumină, iar această lumină o văd toţi cei care intră în contact cu el. Atunci el devine lumina lumii pe care întunericul nu o poate cuprinde.
